Sfințenia este una dintre cele mai importante teme ale vieții de credință. Ea denotă desăvârșire și plinătate, nu numai ca și categorii ce țin de imaginația moral-teologică, ci în mod obiectiv, cu referire la Dumnezeu și lucrările Lui. Scriptura leagă în mod categoric sfințenia de natura și caracterul lui Dumnezeu. Porunca centrală veterotestamentară, „Voi să-Mi fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul” (Lev. 20:26), repetată de apostolul Petru în Noul Testament (1 Petru 1:16) și folosită de Domnul Isus în predica de pe munte (Matei 5:48), face evidentă această legătură. Totodată, aceste pasaje arată că în viața credinciosului sfințenia se manifestă numai în măsura în care acesta participă în legământul stabilit de Creator ca și cadru relațional unic în care umanitatea răscumpărată, ca popor al lui Dumnezeu, se raportează la Împăratul ceresc.
Ce este sfințenia?
Sfințenia a fost adesea descrisă ca fiind o stare ideală de moralitate către care toți credincioșii trebuie să tindă și care este atinsă în urma purificării făcută posibilă de jertfa lui Hristos, combinată cu eforturile credinciosului de a se separa de tot ceea ce este, sau poate fi considerat, păcat. Această perspectivă exclusiv morală, însă, poate duce la o neglijare nejustificată a procesului sfințirii. De exemplu, în context contemporan, limbajul și practica sfințirii sunt de multe ori atrofiate de impactul secularizării asupra credincioșilor. Sfințirea, de aceea, nu primește atenția cuvenită, uneori nici măcar în comunitățile de credincioși care, în mod tradițional, au accentuat importanța purității morale. Perspectiva biblică asupra sfințeniei menționată mai sus ne arată, însă, că dincolo de dimensiunea morală propriu-zisă, sfințenia trebuie înțeleasă ca element fundamental al realității divine. Cu alte cuvinte, în învățătura biblică, sfințenia nu are de-a face cu evaluarea calității morale a credincioșilor. Prin sfințenie nu ni se oferă o unealtă de măsurat, pentru că prezentarea sfințeniei nu ține de fraza „mai sfânt decât celălalt”. Mai degrabă, sfințenia ține de descoperirea faptului că, atât la nivel individual, cât și la nivel comunitar, plinătatea și desăvârșirea sunt posibile prin ascunderea în Dumnezeu, prin acoperirea cu sfințenia Lui, făcută posibilă de jertfa lui Hristos. În viața credinciosului, deci, sfințenia este consecința procesului sfințirii.
În lumina celor de mai sus, o ființă umană este sfântă nu pentru că triumfă, prin puterea voinței proprii, asupra haosului păcatului, asupra vinovăției. Nimeni nu ajunge să trăiască o viață fără cusur pentru că a decis, pur și simplu, să facă acest lucru, ci pentru că prin puterea Duhului Sfânt, credincioșia lui Dumnezeu se manifestă în viața credinciosului ca victorie asupra păcatului în pofida unei existențe umane caracterizată de dezordine și imperfecțiune. Biserica este sfântă nu pentru că este în exclusivitate adunarea celor buni, ci pentru că este beneficiară a manifestării harului lui Dumnezeu în adunarea celor răi, martoră a triumfului dragostei divine care, în mod miraculos, are ca rezultat pocăința păcătoșilor. Așadar, a căuta sfințenia înseamnă a deveni pe deplin omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:26-27), a fi transformat după chipul lui Hristos (Galateni 4:19).
O călătorie, nu doar o țintă
Sfințenia nu este numai o țintă către care ne îndreptăm, ci totodată și o călătorie pe care trebuie să o facem. Ea include cel puțin trei puncte de reper importante. În primul rând, această călătorie începe cu convertirea păcătosului, convertire care poate fi instantanee sau treptată, dar care întotdeauna este o trecere decisivă de la întuneric la lumină. Sfințenia astfel devine un indiciu că această schimbare a avut loc. Este dovada adevărată a unei credințe mântuitoare. Fără evidența implicării în procesul de sfințire, se poate concluziona că un păcătos este încă neconvertit. Din punct de vedere teologic, evenimentul convertirii este justificarea păcătosului, iar sfințenia este fructul acesteia. Astfel, sfințenia este un corolar al îndreptățirii prin credință. Sfințenia presupune o trăire morală, plină de fapte bune. Însă faptele bune nu sunt o modalitate de a câștiga mântuirea. Relația corectă cu Dumnezeu este darul Lui pentru cei care își pun încrederea în Hristos. Prin urmare, sfințenia vine în urma îndreptățirii date de Dumnezeu și este o experiență care aparține în exclusivitate celor convertiți.
În al doilea rând, Biblia este ghidul din care învățăm adevărata natură a sfințeniei. De aceea cititul, meditația și studiul Scripturii trebuie să fie definitorii în devoțiunea credinciosului, iar predicarea fidelă a acesteia trebuie să fie elementul central în închinarea comunității. O astfel de practică, însoțită de iluminarea dată de Duhul lui Dumnezeu în interpretare, ține de cultivarea evlaviei în viața credinciosului. În acest mod Biblia oferă mai mult decât o descriere a ceea ce presupune viața creștină. Studiul Scripturii însoțit de lucrarea Duhului în viața credinciosului are ca rezultat capacitarea acestuia de a trăi în conformitate cu standardele morale divine. De aceea putem spune că raportarea corectă a credinciosului la cuvântul lui Dumnezeu este condiția principală în procesul sfințirii. Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul lui Dumnezeu, folosit de El pentru sfințirea bisericii (Ioan 17:17).
În al treilea rând, sfințenia autentică nu va fi niciodată caracterizată de pasivitate. Implicarea credinciosului în Missio Dei, în lucrarea lui Dumnezeu de răscumpărare, începe în momentul convertirii. Această misiune, care are ca obiectiv repetarea experienței convertirii autentice în viețile celor cu care credinciosul intră în contact, nu trebuie însă limitată numai la proclamarea evangheliei. Scriptura ne arată că Dumnezeu este preocupat de restaurare completă, de bunăstarea individului și a comunității în contextul întregii creații. Hristos declară că El face „toate lucrurile” noi (Apocalipsa 21:5). De aceea, procesul sfințirii este întotdeauna însoțit de fapte concrete, prin care sunt adresate nevoile aproapelui (Iacov 1:27), cu scopul realizării binelui comun (Ieremia 29:7).
Concluzie
În concluzie, este evident că învățătura biblică cu privire la sfințire este strâns legată de ceea ce aflăm din Scriptură despre practica socială corectă a credinciosului în mijlocul comunității, sau ca parte integrantă a acesteia. Această viziune teologică focalizează din punct de vedere social închinarea bisericii, dovedind faptul că aceasta ține în egală măsură de contemplarea sfințeniei lui Dumnezeu și de practica sfințirii, care include gestul pe care îl facem pentru binele celor din jurul nostru. Societatea în general, și legile care o guvernează, presupun necesitatea și beneficiile sfințirii, însă ele nu se pot ocupa în practică de sarcina de a media consecințele sfințeniei divine în lume. Această sarcină revine bisericii, deoarece numai viața bisericii este direcționată de, și către, sfințenia lui Dumnezeu. Manifestarea sfințeniei lui Dumnezeu în mijlocul comunității este obiectivul închinării bisericii, iar practicarea adecvată a închinării include preocuparea cu îndreptarea a ceea ce este deteriorat de păcat la toate nivelurile. Prin urmare, sfințirea nu adresează numai calitatea moralității individului și a comunității, ci are de-a face cu existența umană în întregimea ei, pentru că toate dimensiunile interdependente ale vieții trebuie să fie raportate la sfințenia lui Dumnezeu.
Apărut în Revista ElimNumărul 104, decembrie 2021 · Fiți sfinți, pentru că Eu sunt sfântCitește articolul în revistă
